[…] Teleportarea a reuşit, acoperişul căminului e o minunată pistă pentru
decolare, mă uit în jur, soarele pe jumătate ascuns îmi face semn că pot
decola, inspir... expir... inspir... expir... pupilele se dilată intrând în
contact cu aerul ce se împotriveşte zborului meu, corpul îmi e străbătut de
senzaţii ne mai trăite până în acel moment şi în final zboooor, am decolat, curcubeie straniu colorate apar şi dispar în faţa
mea, sunete ciudate răsună monoton, văd tot mai rău, ceaţa îmi domină ochii,
probabil viteza excesivă pe care am dezvoltat-o e de vină, supradoză de viteză…
Brusc totul a devenit roşu, aud o alarmă care îmi irită timpanele, nu sesizez
că vrea să mă anunţe că trebuie să aterizez forţat din cauza unor defecţiuni
tehnice.

     Dimineaţă… Pereţi albi…Stranie încăpere…
Pereţii ăştia i-am văzut de mii de ori, dar niciodată nu erau atât de albi,
niciodată tavanul nu repeta mişcările efectuate de valurile mării, când am vrut
să mă ridic am sesizat că fizic nu mai exist, îmi vedeam trupul zăcând în pat
acoperit de sticle şi pachete de ţigări… adevăratul zbor abia acum începea,
exploram spaţiul din jurul meu fără a întâlni greutăţi, eram spectator, unicul
spectator prezent în sala mare a cinematografului “Planeta Pământ”.

…..Când am deschis ochii,
l-am văzut ca prin ceaţă pe Sasha, îl ridca de jos pe Grisha, calendarul indica
data de 15, peste tot era indicată această dată, mă împotriveam să cred aceast
lucru, 3 zile îmi dispăruse din minte, au zburat din mintea mea, ultima imagine
memorată de mintea mea e acoperişul căminului scăldat în razele roşii ale
soarelui, un roş care îmi aminteşte de ceva, îmi pare atât de cunoscut, dar
nu-mi amintesc unde şi cum.

     Sasha a adus nişte combustibil, diseară
zburăm, acordăm chitară de pe acum, sunetul coardelor în timpul zborului nu au
o importanţă deosebită, dar mai bine să sune ca atare, arsenalul e pregătit…
trei… doi… unu … am pornit decolarea a fost uşoară, condiţiile meteo sunt
favorabile, peisaje perverse se periclitează în faţa mea, îmi par atât de
cunoscute, dar în acelaşi timp atât de străine, în timpul zborului memoria îmi
joacă feste, acelaş pat, aceiaşi cameră, aceiaşi prieteni, de fiecare dată îmi
par noi, aceişi dimineaţă, dar de fiecare dată alta, aceiaşi senzaţie, dar de
fiecare dată trăită altfel.

     Sasha mă priveşte îngândurat, citesc pe
buzele lui acelaşi gând ce mă frământ şi pe mine, anticipez lucrurile şi îl
întreb: “Sasha când lăsăm zborurile, când revenim la normal”, Sasha tace, eu
tac, vine Grisha, e fericit, a făcut rost de nişte combustibil, priverile
noastre se întâlnesc, uit de discuţia mea cu Sasha, ne pregătim de decolare,
zborul ăsta a început să mă enervezeze, viteza a început să scadă, vreau să
revin pe pământ însă ceva nu-mi permite sunt legat spiritual de acest zbor, de
libertatea asta necuprinsă… spre dimineaţa patul îmi părea atât de cunoscut,
dar chiar era altul, oamenii din jur erau alţii, nu eram singur în pat, faţa
domnişoarei de lângă mine nu îmi dădea nici un indiciu despre cine ar putea fi,
am întrebat în ce cameră mă aflu, răspunsul nu a ezitat să vină, “69!”, cifră
suficient de sugestivă pentru a înţelege multe lucruri, m-am îmbrăcat şi am
ieşit fără a spune vre-un cuvânt, oricum nu cunoaşteam pe nimeni de acolo, am
intrat în camera mea, care părea alta, Grisha plutea într-un val de fum, Sasha
nu era, nici nu am încercat să-l caută, chiar nu mă intersa în acel moment unde
este, doream doar să ajung la sticla de Dorna de pe masă…

     Sasha nu a apărut până a doua zi, era
palid, încerca să-mi spună că lasă zborurile, spunea că vrea să revină pe
pământ, are rău de înălţime, era a nu ştiu câta dat cînd ziceam că lăsăm
zborurile, nici nu mai atrăgeam atenţie, Grisha a deschis ochii, erau atât de
roşii, m-am speriat şi am ţipat, i-am dat nişte apă, a încercat să se ridice,
dar a căzut, zăcea întins pe podea, cerea ajutor, murmura încet
“ajutor…ajutor…”, l-am ridicat şi i-am dat o pastilă, a adormit. Eram prea detaşat
de lumea pentru a mă gândi la cele întâmplate, în faţă îmi apăreau imagini cu
acoperişul căminului, strigam, strigam să se oprească, disperat îl rugam să
oprească derularea acestor imagini, eu nu mai vreau să zbor, nu mai vreau
iluzii, deşi dacă ar intra cineva acum pe uşă şi mi-ar da nişte combustibil nu
sunt sigur că aş refuza.

     Aud cum mă strigă Grisha, am ieşit la
balcon, dar nu era nimeni, parcă striga din cameră, am intrat în cameră, dar
nimic, am ieit pe coridor, lavoar, bucătărie, recepţie, camera 11, camera 5,
camera 23, camera 19, 16, 15, 24….. am umblat ca zăpăcitul din cameră în cameră
jumătate de zi, deşi am revenit pe pământ, încă sunt dominat de viteza
zborului, în spate am chitara….”în spate cu chitara, în braţe cu Tamara”, Sasha
mereu cânta aşa, unde-i Sasha??? Unde-i Grisha??? Unde-s eu??? Îngândurat mă
prăbuşesc, zac la podea, în jurul meu a dispărut totul, măcar nimic de-ar fi
rămas, în jurul meu e vid, nu mă pot mişca, închid ochii, vreau să-I deschid
însă am uitat cum se deschid ochii, eu nu-mi pot deschide ochii, nu-mi pot
ridica pleoapele, ţip ca nebunul, dar ce folos, aud doar eu, mi-am pierdut
simţurile, am rămas doar cu raţiunea, am uitat tot… mă sting…

     Deschid un ochi, îl închid, deschid un
ochi văd multă lumină, închid strâns ochii…